Vis... demult
Poate ploaia cade când prea multă-i secetă și
de atâta arșiță nu ne mai simte pământul, poate
de atâta foame nu mai simțim iubirea, poate nu
mai suntem... ne e mult... mult prea secetă!
Poate toamna domină iubirea, poate moartea
domina iubirea, poate,, carnea vie" să fie prea
moartă, oasele prea șubrede, cine poate știe,
poate câteva scânduri sunt bătute-n cuie!
Nu știu, nimeni nu poate a ști când cad din
temeli... visele ori viețile, cât am decăzut și nu,
nu am reușit a ne iubi, nu știu a regreta, cine
m-a adus, bătut în piept, chiar nu înțeleg, chiar...
Pot să mă reîntorc ori pot să plec, nu mai dor,
nimeni nu doare, aș fi spus de fericire... unde e,
unde ne doare, ce iluzie... ce timp pustiu, sunt...
devin absent, cine, cine te-ar mai vrea fecioară?!
Nimeni, nici Eu, îmi ajunge carnea toată
desfătată, desfirată, buză încrețită, tremuri
inimi, bați în piept, suflet de oțel până dai în
fiert, cât mă fierbi, cât mă omori, nu te port...
Ai uitat de portul meu, de sărutul interzis, te-ai
pierdut pe acest pământ, Eu... sunt Cer acum,
Tu... chiar de nu știi de Lună, Eu sunt de pe
acest pământ, Tu nu mai ești demult... Lună!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Mihai Marica. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.