De-aș fi piatră de pe râu...
Spune-mi stâncă cum de poți să nu plângi când bate vântul și te calcă în picioare și zăpada și pământul?
Nu te-am auzit țipând, nici n-ai blestemat destinul, că n-ai lacrimă și gând și nu știi ce e veninul.
Nici iubirea nu o știi, nu o simți, când floarea stâncii își înfige rădăcini chiar în colții tăi, adâncii...
Ploile te spală-ades, vremea te mai șlefuiește, dar tu taci cu înțeles, cum, pe mal, tace un pește...
Nu te răzvrătești când pași te lovesc cu dușmănie, stai cuminte și ne lași să dăm drumul la furie...
Pe sub ape te răsfeți, când te mângâie izvorul, ai atât de multe vieți, dar nu știi ce-nseamnă dorul...
Știu, că în tăcerea ta, șisturi cristaline cântă și numai tăcerea mea, în tăcere îți cuvântă...
Noi ne-asemănăm cumva,-n miezul tău dospesc cuvinte, cum în poezia mea sunt tăceri ce știu s-alinte...
Și răbdăm orice sudalmă, orice gând de neiertare, doar că tu nu simți nimic și pe mine-orice mă doare...
De-aș fi piatră de pe râu, aș avea o veșnicie să-mi țin versurile-n frâu, să rămână-n poezie...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.