Parabolă toamnei

Ce partituri de frunze-nfrigurate
cântă pădurea, azi, în pasul abătut
Mi-am vrut povara versului departe
dar mă aţine-un murmur de trecut.

Simt buzele cum le frământă vântul
şi-n taina inimii bătăile iubirii torc
E-atâta toamnă-ngeruind pământul
de simt că-s sicra lemnului de foc.

Aş vrea să scriu copacilor o poezie
dar trupul lor, nu este lat deajuns
Ar fi penelul stânjenit de disgrafie
cât dragostei mai am ceva de spus.

Ce simfonii măreţe dar însingurate;
simţi toamna asta cum e-a nimănui?
Se-aude-un foşnet de trăiri aparte
şi-ţi simt pe buze izul, dulce-amărui.

Mi-e dor cu stânga să te mai mângâi,
că-n dreapta, slove-acute-am scris,
Din tâmple-n zborul tău de căpătâi
şi-n tâlcul şoaptei să-ţi cobor în vis.

De-aş mai avea în inimă un loc viran
aş face înadins o verde-ncrengătură
Să înfrunzim cu toamna-n filigran
şi unul altuia în veci să fim păstură.

Ce compozit de-aduceri fermecate
cu ce emoţii te trăiesc şi te iubesc!
Nu-mi vei mai fi vreodată, din păcate,
dar eu cu bucurie te(şi)retrăiesc

(2014)

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!