Un divorț metafizic (extras, "Cu plugul la arat peste oasele morților")
Stăteam acolo-n frig, în camera jilavă, în vacuumul înghețat stăpân
acelei ore fade, cenușii, din noapte; și mi-a trecut prin minte că chestia
aia care părăsește trupul absoarbe o parte din lume și,
indiferent cât de bună sau de rea, cât de vinovată sau de inocentă
a fost, lasă în urmă un gol mare.
M-am uitat afară pe fereastră. Se crăpa de ziuă și fulgi lenevoși
Începeau încet-încet să umple neantul. Cădeau fără grabă,
împletindu-și drumul prin aer, rotindu-se în jurul axei ca niște pene.
De-acum Picior Mare nu mai era, așa că era greu să fi simțit vreun
fel de milă sau de resentiment pentru el.
Tot ce mai rămăsese era trupul lui, fără viață, îmbrăcat într-un costum.
Arăta calm și împăcat, ca și cum spiritul era mulțumit că în sfârșit
se despărțise de materie, iar materia era mulțumită că se despărțise de spirit.
În acest scurt interval de timp avusese loc un divorț metafizic. Sfârșitul.
poezie de Olga Tokarczuk, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.