Femeia arhetip, femeia fără timp

Într-o linişte apăsătoare,
cu privirea aţintită spre soare,
pleoapele timpului mângâind,
trăieşte-o femeie atemporală,
orizonturile intangibile jinduind.

Cu pantofi albi de singurătate,
traversează cu abilitate
secole căptuşite
cu copaci zidiţi în imortalitate,
mestecând pâinea tranşeelor
şi-mpărtind visele colinelor.

Seară de seară,
cu cenuşa viselor sale vorbeşte,
mintea-şi împinge dincolo de lună
şi cu privirea unui săgetător străpunge
limitele unui cer adormit în lagună.

De câtă pâine va trebui încă să se lipsească
pentru a atinge înălţimea stelelor
evitând golul obiceiurilor?
Câtă mare va trebui să golească
cu căluşul mâinilor
pentru a ajunge pacea preasfinţiilor?

Când gândul nocturn o înfricoşează
precum zumzetul în stupi imobili,
închide mintea cu cheia în cufărul sorţîi
de teamă că aparatia morţîi
i-ar putea jefui bogăţia amintirilor
din psalmii stabili.

Uneori, în nopţile tăcute visează.
Visează că-i muzică pe coridoarele cerului
pentru a consola plânsul apusurilor.
Ca o mamă universală care se va-ntoarce
pentru a-şi alapta copiii pierduţi,
femeia fără timp ştie că-ntr-o zi de pace
va scrie o melodie şi-o va revărsa
peste popoarele fără perspective
ce ninse vor fi de pronii milostive.

Mană deşertului va fi şi apă în norii subţiri.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!