M-am repezit la viaţă cu mâinile-amândouă

M-am repezit la viaţă cu mâinile-amândouă
Sperând că trag de vise spre geana dimineţii,
Am înghiţit durerea şi ziua asta nouă
Îmi pare o greşeală pe fruntea tinereţii.

Mi-am asumat un cântec, un lan şi o pădure
Cum fac nebunii lumii în fiecare iarnă
Crezând că totu-i bine şi pot de-acum să-ndure
Nemernicia clipei când vântul o răstoarnă.

M-am întrecut pe mine răbdând o foame crudă
Şi nu-i poem în care să nu vă dau de veste
Cum taie disperarea cu lama ei cea udă
Şi-n carnea neputinţei croieşte o poveste.

M-am deşirat ca ghemul pe buze de morminte
Şi plânsul mi-a fost leagăn când mi-au plecat părinţii,
Mi-am spus că viaţa-i oarbă şi proastă şi mă minte
Şi-am tras cu disperare de amintiri când sfinţii

Le aşezau pe umeri măsura de lumină,
Şi-ngenuncherea clipei avea să mă doboare,
Iar viul tot pălise, de-acuma în grădină
Doar gânduri răvăşite mai învăţau să zboare.

M-am repezit la moarte cu pumnii strânşi, dar gata
De lupta cea mai dură înlănţuindu-mi firea,
Voiam să-i sfâşii pofta, să-i umflu beregata,
Sperând că voi rămâne la braţ cu nemurirea.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!