Nu-mi spune-acum, nu-i nevoie de cuvinte

Nu-mi spune-acum, nu-i nevoie de cuvinte,
Ce melodii, ce descântece vrăjitoarea-îngână
În ultima otavă verde, moale de septembre
Sau sub petice de flori albite, cu faţa spână,
Pentru că eu şi ea ne cunoaştem bine,
Îi ştiu cărările, farmecele pe care e stăpână.

Pe-aşternuturi roşcate, lângă ape indolente,
Pinul lasă, indiferent, să-i cadă conul;
Din tufişuri zgribulite cucul strigă-n zadar pe nimeni,
Căci acolo nu-i nimeni căruia să-i strice somnul.
Şi-ultimele flori de clocoţel ademenesc în toamnă
Inimi care flirtează resemnate cu-abandonul.

............................................................

Naturii ignorante, lipsite de inimă şi sentiment,
Nu-i va păsa, nici nu va şti
Paşii cărui străin îi vor descoperi păşunea
Călcând pe iarba ei doar pentru a o părăsi,
Nici nu va-întreba în roua dimineţii
Dacă-s ai mei sau nu – nici nu-şi va aminti.

poezie de A.E. Housman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!