Glas de clopot
Se-aude glas de clopot sus la mănăstire,
pe dealul bont apusul pare ca de ceară,
în rariștea de fagi măceșii scoși din fire,
își amintesc cum ne iubeam întâia oară.
Târziu, rămași sub bolta înstelată singuri,
gustam mirajele de la-nceput de vară
din apa râului săltând zglobiu în prunduri,
cu undele-ntre maluri dând pe dinafară!
Pe deal apusul pal se stinge dintr-odată,
iar noaptea își întide mantia subțire,
de marginea pădurii luna, rezemată,
cu razele pictează sfinți la mănăstire.
Tăcerea peste văi se-ntinde ca o plasă,
deasupra se aprind celeste felinare,
sclipirile din cer în părul tău se lasă,
venind pe căi de vis tocmai din Carul Mare.
Când te cuprind, tu mă săruți printre suspine,
iar crengile-n măceș se-ascund după petale,
simt trupul tău căzând în iarbă tot mai moale,
pe boltă stelele încep să se închine.
poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de Corneliu Neagu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.