Melancolie

Spre seară, candida femeie
se descalță de cădere și uman,
e doar o ultimă fiică
a pământului ars de nesfințenie.

Răsare noaptea de sânziene
și din umeri îmi țâșnesc aripi
care-mi curg peste muntele tău.
Ah, te tot caut în grotă neființei!
Tu, taci! Îmi vorbesc ecourile...

O sete de nemărginire mi-a cuprins
viscerele fântânii de aur
și ultimii condori înnebuniți cer serafimilor
o ultimă zi cu aripi de cometă.

Ah, și mă-nalț dincolo de moarte!
Din suma cercurilor acvilei
care-mi valsează peste cernitul cotidian,
un ultim zbor al cauzelor pierdute...

Și mă roagă plânsul copilului
aflat dincolo de tărâmul inocenței,
trăindu-și bruma din tâmpla albastră,
înrudită cu îngerii:
naște-mi, te rog, eternitatea!

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!