Umbre

E toamnă şi se-ntunecă devreme
O lună fermecată e pe cer,
Ceva în noapte pare să mă cheme,
Şi peste tot sunt umbre-n cartier.

Mă plimb tăcut pe o străduţă veche
În stânga şi în dreapta arunc priviri
Şi calc uşor, cu paşii mici, pereche,
Pe umbrele lăsate de clădiri.

Un plop însingurat se înfioară
Atunci când este mângâiat de vânt,
Cu liniştea din jur se înfăşoară
Şi-aruncă o umbră lungă pe pământ.

O fată şi-un băiat se ceartă tare
Şi-şi spun cuvinte aspre berechet
Se duc apoi acasă, la culcare,
Având în ei o umbră de regret.

Încep să simt şi eu puţină teamă
Ca nu cumva tu să mă fi uitat
Şi inima începe să îmi geamă
Şi-o umbră-n suflet mi s-a strecurat.

Dar cred că tu ştii asta foarte bine
Că fie vremea bună, fie rea
Atunci când eu mă aflu lângă tine
Tu fericită eşti la umbra mea.

poezie de Octavian Cocoş (19 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Votează! | Copiază!