Poemele zilei

ELEGIA MĂRII

Catargul meu pustiu şi-a falţuit lumina
Bizar dansând împleticit în pas de pipăruş,
Pe val razele-şi pictau fluoresceina,
Strident vocaliza-n albaştri nori un pescăruş.

Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare
Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,
În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare
Naiv şi sincer, ca cel mai convertit bigot.

Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,
Scapără-n mine emoţiile o scânteie.
Tu şoaptă prefăcută-n lumină tulburată
Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.

Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,
Să rătăcim pe ştraifuri de-amurg pe Marea Neagră,
Cu o corabie prea mult înstrăinată,
Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.

APATIE

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să aşteptăm,
Iar prin cuvinte anoste iar şi iar ne reformăm,
Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă
Şi apoi să persiflăm orice idee aprinsă.

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,
De nu se mai întoarce consolator niciun minut?
Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,
Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,
S-au năruit şi visele frumoase tot fără noi,
Cu sârg a creştinat hoţi şi criminali justiţia
Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.

S-au estompat păduri şi-au murit şi umbrele de cai
Şi nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.
O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,
Acolo sub nisip, uitat, văd zeul nostru mare.

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,
Doar flori crispate în buchete, le pomenesc postum,
În Univers se contopesc neconsumate clipe,
Noi mai aşteptăm să ne crească îngereşti aripe.

CAPCANA

Cocoaşa muntelui era
Jumătate de zăpadă,
Stă zarea înclinat perete
O ţine vântul să nu cadă.

Frunza pomilor îngână
Foşnetul subtil de ploaie,
Calm şi imperceptibil melcul
Discret iese din căsoaie.

Greu târăşte cheratina
Cu bun simţ de specialist,
Pe uda frunză argintată
Ca un delicat teribilist.

Se mândrea cu ochi în coarne
Şi se încredinţa astfel,
Că nimeni nu o să-l răstoarne
Ori s-ajungă într-o zi la el.

Îşi încearcă gelatina
Pe o dâră neumblată,
Dar din absurdă întâmplare
Sosi şi clipa blestemată.

Împietrit în aşteptare
Aducător de nenoroc,
Tainic aştepta cu cap săltat
Mândru şarpele cu ochi de foc.

Înfometat ca niciodată,
Pândea pe micul sufleţel,
În aşteptarea suspendată
Să-nghită melcul mititel.

Beznă se făcu deodată,
Fu corpul sufocat de ace,
Un cleşte rece vrea să-l scoată,
Dureri încep să îl îmbrace.

Puterea îşi simţi bolnavă,
În el năvălea miros urât,
Prin trup fluidiza otravă
Şi simţi că e la şarpe-n gâ. t

Iar fiara îl înghiţea prelung,
Discret şi gânditor şi-n rate,
Cum azi lunecăm în genocid
Amăgiţi sub idei mascate.

COLEGI DE CLASĂ

Ei sunt şi au rămas colegii mei de clasă,
Privindu-i o muzică celestă mă doboară,
Din nou m-aşez în banca mea prea zgomotoasă
Se strigă catalogul, răspund doar eu, şi plâng
A câta oară?

Vinovat mă simt că-i ştiu, şi-i văd, şi nu explic
Că-i port cu mine îngrijorat, aici la New York,
În zarva iluzorie candid mă implic
Şi-n fiecare vis, astuţios la noi în clasă
mă întorc.

Ei spun c-am fost complice-n copilăria lor,
Buchete de lumină eram, asemănători,
Eram frumosul copilăresc al satelor,
Îi văd aici zâmbind, cum aş putea mâhnit
să n-am fiori?

Privirea lor inertă-n poză mă îngheaţă,
Ne-a înghiţit văzduhul ca pe frunze un vârtej,
Aş vrea să cred că încă suntem toţi în viaţă
Aşteptând etern, un catalog, să fim colegi
cu alt prilej.

Enigme şi dureri i-au convertit în ceaţă,
Pentru câţi zâmbetul din poză nu mai e al lor?
Fără un scurt salut sau un adio viaţă
Au renunţat la cursa vârstei cu viteza
Vijeliilor.

Ei veşnic au rămas colegii mei de clasă,
Îi simt, şi o muzică divină mă doboară.
A îngheţat şi banca mea la colţuri roasă,
Aşteaptă catalogul, îl deschid, îi strig şi plâng,
A câta oară?

CONFRUNTARE

Cu moi aripe alunec în valea unui vis frecvent
Unde lacrima se-adună, iar eu ascet, mă surp şi cad,
Un fluierat de vânt m-aşează pe un rece continent
Din care glasul mamei-nalţă un foc divin şi ard.

Lung vis mi se desprinde-n umbre ca moarte risipită,
Mor repetat şi strig că-s năruit şi simt cum mă scufund
În noaptea asta falsă şi cu suspine moi cârpită,
Splendoarea Lunii tristă, topeşte scrumul care sunt.

Nisipul se înfoaie bizar şi îmi cuprinde faţa,
Iar morţii surogat i-ascult vocea frântă şi scorţoasă
Jurând că ea sinistra în iad, când vrea ne-ascunde viaţa,
Eu imnuri din amvon îi cânt şi rugăciunea mea pioasă.

COŞMAR

S-au împăienjenit atâtea umbre pe nisip,
Iar vântul ascuţit îl sparge ca şi marea,
Degeaba îl strig, şi degeaba îi vorbesc, nu-i chip
Lacrimei mele să-i explice deformarea.

Visam că marea o despic cu o lovitură,
Iar picurii de rouă sub ochii tăi se sparg,
Angelicul tău nume îmi îngheţa pe gură,
Corabia îmi plutea rebel fără catarg.

Vântu-mbrăţişa nisipul şi-nghiţea castele,
În văzduh se-auzea bonom cum plânge vara,
În mare se-aprinse deodat-atâtea stele
Că putui tristeţii vechi să-i aprind ţigara.

Trudind meduzele, nave-i s-au lipit de chilă,
Vulgar plimbate ca-n lugubru dric al morţii.
Se rânduiesc să-mi caute iluzia febrilă
Prin abisu-n care, azi zace cheia sorţii.

DESPRE MINE, NUMAI BINE

Eu încă mă comport ca un om viu
Şi-n oglindă îmi mai pot oferi
un interviu.
Şi tu mai poţi afla despre mine
Că port în inimă ascuns
glonţul tras de tine.
Priveşte-mă de vrei printr-un geam
afumat,
Prin fum vei vedea că-n suflet port
glonţul imprimat,
Iar tu ţintaş necruţător şi de elită
M-ai inserat în insectar ca gâză
Nedesluşită.

DOAR NOI

Doar tu şi eu suntem aprinşi în depărtări,
Tu sus în cer, eu răstignit în patru zări,
Tu cuprinsă toată în cercul de lumină,
Eu prăbuşit într-o confuzie deplină.

Într-o eşarfă de lumină te-ai ascuns,
Doar ochii tăi se pregăteau să-mi dea răspuns.
De-acolo, diafană, m-intrai în vis tiptil
Şi te strigam suspinând în somn, ca un copil.

Prea multe iluzii devastate de vânt,
Tu, umbră şi rugăciune-mi eşti pe Pământ.
Încerc să rog reci şi păgâne ursitoare
S-ajung în coridorul stelei căzătoare.

Am adunat în tolbe atâta-nsingurare
Că-n lacrimi voi spăla şi lumea viitoare.

GLOATELE DE GÂNDURI

Pentru noi mai rămân doar litere şi rânduri,
Iar inocenţa pe un rug aprins azi îmi alin.
Caduc, încă mă-nvârt cu gloatele de gânduri
Şi ard în deşertul vieţii din destinul meu hain.

Mă ceartă vremurile cu o voce nouă,
Iar clipe curg brodate cu falii de lumină.
Iar ochii împietriţi în scânteieri de rouă
Încep să strige că lacrima nu se termină.

NEW APOCALYPSE

Noi, nouă ne povesteam cum o să fie,
Că nu o să trecem de apocalipsa grea
Şi ne-aruncam docenţi în filozofie,
Bârfind Pământul ca pe o blestemată stea.

Exuberanţi şi smintiţi de libertate,
Şi-ntr-un zbor rătăcitor ce nu ne-aparţinea,
Pretindeam meschinelor zodii- dreptate
Scoaţând din text orice previziune rea.

Ne învăluia o veste mult prea dulce,
Care ca un strigăt agresiv ne subjuga,
Punându-ne pe umeri, aceeaşi cruce
Şi într-un singur univers ne contopea.

Venea din spate valul marilor tristeţi,
Noi încă nu ştiam că suntem condamnaţii,
Şi, Doamne, pe când căutam sensul unei vieţi,
Ne făcuşi martirii acestei generaţii.

poezie de Stelian Platon
Adăugat de Stelian
Votează! | Copiază!