Trebuie

trebuie să nu mai fim ieri,
în nicio ipoteză a lui Arhimede, Platon sau Tolstoi
rătăcind în albastru pe traiectorii false
cu sinapse sângerânde.
să plecăm fără să cădem în tăcerea golului,
trebuie să nu mai fim în ochiul copacului retezat,
să nu mai dăm dimineţii un nume
şi orei tic-tacuri grăbite.
devenim o tăcere dizolvată pe marginea sferei
de nu apare o trezire cu alte simţuri
scoţând inima din piatră,
pentru iarbă, pentru ploi, pentru cer, pentru pământ,
pentru tot ce-i lângă noi,
trebuie să nu mai fim ieri.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!