Pandemie

Ne zac spitalele bolnave,
ne mor copii sub flori de măr,
iar noi, prin scrieri şi hrisoave,
citim frânturi de adevăr.
Ne zace boala, ca o ciumă,
în teste care nu mai vin
şi am ajuns procenţi şi-o sumă,
prin lacrimi, bocet şi suspin.

Ne zac toţi doctorii pe-acasă
în proceduri şi izolări,
ne mor bătrâni, închişi în casă,
înfriguraţi în dezolări.
Ne zace dreptul la o viaţă
în coduri, ordonanţe, legi,
şi ne schimbăm mai des la faţă
când îi vedem pe-ai noştri regi.

Ne zac cuvintele-n privire,
ne mor zvâcnirile-n avânt,
iar noi uităm de fericire,
când avem totul pe Pământ.
Ne zace Semnu-Nchinăciunii
în iureşul febril al zilei,
ne mor valori, ne mor străbunii,
când rătăcim prin luxul vilei.

Ne zac speranţele în minte
şi nu putem să le rostim,
uităm de lucrurile sfinte,
iar pentru asta... noi plătim!
Ne zace practic libertatea
de-a face lucruri omeneşti,
c-am abolit umanitatea,
prin gesturi mari şi nefireşti.

Ne zace, logic, frica-n oase,
fi'ndcă-am uitat de Dumnezeu,
ducând războaie cu focoase
şi armamentul cel mai greu.
Ne zace spiritul bolnav,
ştiinţa-şi scrie neputinţa,
eliberând din noi un sclav,
care a rătăcit credinţa.

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!