Oglinda

Oglinda... este un obiect,
Ce este atârnat pe un perete.
Unii se admiră-n ea discret...
Alţii... suspină cu regrete.

Eu... mă privesc în ea şi-mi zic...
Oglinda... minte, mă înşeală.
Că practic... nu îi dau nimic,
De ce tot am o îndoială?

M-arată oare cum sunt eu?
În diferite ipostaze?
Sau sunt prea disperat mereu
Şi fug de ale sale raze.

Când eram tânăr frumuşel,
Oglinda... mi-era necesară.
O ascundeam în portofel
Şi o scoteam seară de seară.

Priveam în ea... ore in şir,
Aproape fără socoteală,
Acum mă întreb... şi chiar mă mir...
De ce aveam atâta fală?

Oglinda... ea o fi de vină,
M-a înşelat şi m-a trădat?
Sau timpul şi a lui lumină
Un chip frumos mi-a arătat?

Mă simt slăbit şi n-am putere
Să mai privesc acum in ea.
O las ascunsă prin unghere
Şi după ce eu voi pleca.

Voi... ţine-ţi minte... că oglinda,
Vă păcăleşte an de an.
E şmecheră vă fură mintea
Şi vă dă somnul milenar.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!