Cântec de lună nouă

Incet, sub paşii ceasului venit,
se sterge, sur, noptirea-albastră
... şi tot mai e ceva neîmplinit
şi singur, în iubirea noastră...

Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
de iţi răsuna în ureche
pe după ceturi luna lunecând

Nelinişti vechi, şi glasul lor hoinar
spre neştiut încet ne mână
Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar
prin ceaţa uda, mână-n mână

şi văzul tău pe piept imi suie
ca un păianjen beat. şi nu imi spui
că mi s-a prins surâsu-ţi amărui
de buze, faţa amăruie

Chemările ne scutură în sân
durut zornăitoarea salbă...
...........................
Şi de-aş fi fost copac bătrân, bătrân,
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Argotice (1955)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!