Umanitate sub escortă

Suntem umanitatea sub escortă,
Mărşăluim îngenunchiaţi sub cer
Şi, vai, pământul nu ne mai suportă
Şi ne înghite, ospitalier.

Se crapă-n două piatra canibală,
Ca să mănânce oameni vii, la prânz,
Şi, sub cumplita cerului rafală,
Oceanele au izbucnit în plâns.

Şi între timp ne-ntemeiem pe ură,
Ne urmărim, ca să ne facem rău,
Venin universal în stare pură
Şi fiecare cu aportul său.

Clădim civilizaţii arogante,
Ca semn că nu ne pasă de nimic,
Şi brusc vulcanii o pornesc pe pante
Şi orice lider redevine mic.

Ceva se-ntâmplă şi-n afara noastră
Cum se întâmplă şi în noi, curent,
Şi sar civilizaţii pe fereastră,
Pe când se sparge Ţara-Continent.

Nimic din tot ce e n-o să rămână,
Computere, maşini şi sateliţi,
Într-o secundă totul e ţărână
Care-şi resoarbe îngerii striviţi.

Se prăbuşeşte ultimul orgoliu,
Averea nu mai are nici un rost,
Când milioane de chinezi în doliu
Se reculeg, plângând, pentru ce-a fost.

Aceasta e o lume nebunească,
Pe care noi n-o mai putem salva,
Menită şi să scadă şi să crească,
Purtând principiul răstignirii-n ea.

Pe-aici, prin valea noastră fără milă,
Progresul se plăteşte prin regres
Şi vanitatea se transformă-n milă,
Ne naştem des ca să murim mai des.

Şi ca într-o demonică risipă,
Cu bine şi cu rău, în terci egal,
Pământul ne înghite într-o clipă
Şi, iată, ce e mal devine val.

Se anulează ură şi iubire,
Culorile se prăbuşesc în iad,
Şi, brusc, maternităţi şi cimitire
În gropniţe necunoscute cad.

Suntem umanitatea condamnată
Să-ndure cald şi rece, fel de fel,
Vin cu dobândă notele de plată
Şi nu mai sunt instanţe de apel.

Ce lume, ca o tragică amantă,
Asasinată de instanţe reci,
Şi amintirea ei halucinantă
Din creier ni se stinge pentru veci.

Cândva, vreun greier dacă o să poată,
Va mai cânta peste pustiu, cri-cri,
Despre o lume care-a fost odată,
O, biata noastră lume scufundată,
O lume care nu mai poate fi.

poezie celebră de Adrian Păunescu (19 mai 2008)
Adăugat de Ion Bogdan
Votează! | Copiază!