Pe podelele trosnind, alung găinele

Şi văd vrăbii zburând pretutindeni, jur împrejur,
ca şi cum nu merită să întrerupă zborul pentru un bob de orez.
Ele au ochi limpezi, cu lumină venind din interior.
Graurii zboară de asemenea pretutindeni, confuzi, în stoluri.
Ei vibrează şi scot sunete care par flash-uri.
Când nu se mai văd, cerul coboară mai jos,
Albastru-întunecat pe întinsul satului.
Cerul se ţine mereu aproape de-acest pământ,
forţându-ne să-i privim albastrul,
în felul în care strămoşii noştri ne fac să privim în noi înşine,
în golul îngust şi adânc – astfel că noi privim iarăşi
pe Septembrie în ochi – suntem mulţumiţi de insignifianţa acestei luni,
dar întristaţi de scurtimea ei.
Trăindu-ne vieţile astfel, ne simţim în siguranţă.
Atâta orez. De unde vine oare?
Atâtea culori aurii. De unde vin oare?
An după an am fost binecuvântată, pentru a fi apoi abandonată.
Când veselia şi tristeţea vin îmbrăcate-n aceeaşi culoare
sunt fericită şi-mi doresc să fiu uitată.
Dar de cine-s separată? Nu ştiu.
Eu stau întotdeauna aproape de orele care mi-au fost date.

poezie de Yu Xiuhua, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!