Ora de vizită

Mirosul spitalului
îmi piaptănă nările,
în vreme ce siluete plutesc de-a lungul
coridoarelor galbene şi verzi.

Ceea ce pare un cadavru
este împins într-un elevator şi dispare
în direcţia raiului.

Nu voi avea sentimente, nu trebuie
să simt, dacă nu va fi
o nevoie urgentă.

Infirmierele calcă graţios şi eficient,
aici, jos, sus şi acolo,
taliile lor subţiri susţinând
miraculos poverile
de dureri şi-atât de
multe morţi, ochii lor
sunt încă limpezi după
ce au spus de-atâtea ori adio.

Salonul 7. Ea zace
într-o peşteră de uitare.
O mână ofilită
tremură pe-o margine de pat. Ochii se mişcă
în spatele pleoapelor prea grele
pentru a se mai ridica. Pe un braţ refuzat
de culoare e înfipt un colţ de sticlă,
nu muşcând, ci hrănind.
Iar între mine şi ea distanţa
se micşorează până când încetează să existe,
dar distanţa provocată de durere nu poate fi diminuată,
nici de ea, nici de mine.

Surâde un pic din peştera ei albă
la această figură întunecată
care, stângace, se ridică
prin valurile sonore ale unui clopoţel
şi care, stângace, se stinge, din ce în ce mai palidă,
nu mai mică, lăsând în urmă doar
nişte cărţi, cărţi care nu vor fi citite,
şi fructe neroditoare.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!