O lună mumificată

Mi-am prins sângele
într-o pânză păcătoasă
adâncită ca o implozie,
în colţul unei oglinzi
croită din glasuri azurii,
croită din sâmburii taifasurilor,
croită din secunde fulgurante,
croită dintr-un material
pe moarte, ce poluează sensul cuvintelor,
explicate în dicţionarul
în care mi-am uitat o secundă
de lumină, de sâmburi, de glasuri,
promisă crinilor
smulşi din caninii tăi uscaţi.

Am învăţat o macara să vorbească
limbile vertebratelor
şi i-au crescut aripi în formă de şenile,
dar integralele mele
fug din carapacea bine definită
a studenţilor, în care vibrează
o sută trei mii de statui îngălbenite
cu piele de cârtiţă.

O lună mumificată
cu pietrele din brăţara ta,
făcută ulterior o ramură,
pe care cresc migrene
însufleţite de spiritele româneşti
din politică şi uneori,
aş vrea ca luna să curgă
peste petalele de trandafir
şi peste ianuarie
cusută cu plăgi,
aşezate milimetric,
în umbra soarelui din faţă
în care o ne trăim sufletele.

poezie de Antonio Mihai Vanţ
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!