Pe drumul umbrelor cad frunzele amiezii
și tot gust singurătatea ațoasă
până când cercurile de lumină
se închid
mi se pare că din noroiul ăsta
niciun gând nu poate prinde viață
și nicio clipă nu va purta aripi
mai lipsește să curgă râul de smoală
peste anotimpul fără sfârșit
pe drumul tristeților cad îndoielile
și tot gust singurătatea ațoasă
mi se pare banal să plâng
în camera umbrelor
acolo unde stă adevărul chircit
da
am pierdut
de o mie de ori
și m-am ridicat cu genunchii tremurând
și cu fața palidă
încercând să refac toată nebunia
dar acum
când singurătatea se hrănește cu mine
mi se pare că sunt
prânzul și cina
unui destin prefăcut
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.