Întristarea de amar
sentimentele-mi rupte acum,
cețos mi le lipesc cu neculoarea tăcerii
risipa emoțională ofilind-o,
într-un balet la nimereală sub lună neprotejată.
sedus de degetele tale ce promit că o să scrie
alt poem, adevăr exist în durerile încinse
și curgătoare până-n sinapsele rătăcite dinspre tine.
acum, orașul își pipăie părerea din vârfuri de relee
agitându-se prin dogma cenușiului de nimic iertat.
arta se tulbură în goana domolului...
tramvaiele se zăpăcesc între paralele de metal,
statuile țipă după brațele pierdute oriunde
de libertatea nonsensului învinse.
de pe ziduri cad corbi senini în premeditatul asfalt
și neajunsuri înveșmântate în frac
își fac rondul de veac.
cerul rotește noiane de încâlcite focuri...
simetrii disimulate pe oriunde
și orbite obișnuite cu neconsolarea
imprimă ritmul spasmodic al adevărului în treziri...
eu durerea mi-o hrănesc nepereche,
cu gânduri smulte de pe întinsuri umblate
de tălpi nedezmeticite
unde momentul reînviat de rătăciri
își răstoarnă lucirea deznădejdii.
într-o descriere în re major
pasul pulsului mi-l aud
când o amintire nouă răspândită în toate,
construiește un alt orizont
în marginea sângelui funcțional
cu partea slobozită spre nefast.
poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.