Leul şi vulpea

Domnea în junglă, peste munţi, câmpii,
Un leu imens, cu coamă mare, creaţă,
Şi cele mai umflate fudulii
Din câte-aveau toţi leii încă-n viaţă.

Îşi alungase, rând pe rând, rivalii,
Leoaicele doar el să le iubească,
Şi obligă supuşii lui – vasalii,
De curte şi palat să se-ngrijească.

O vulpe, ce muncea ca secretară,
Şireată cum sunt vulpile-n poveşti,
Se-apropie de dânsul într-o seară,
Spunându-i: "ce bărbat, o, sire, eşti!"

Şi stărui aşa, linguşitoare,
În juru-i învârtindu-se mereu:
"Ce crupă şi ce coadă, ce picioare,
O, ce n-aş da să-ţi fiu leoaică eu!

Eşti cel mai leu din sute, din o mie,
Să ştii că de la curte nu mă duc
‘Nainte să-ţi măsor o fudulie,
Că vreau s-ajungi cu ea în Guinnes book!

Vai, sire dragă, numai de-o privesc
Puţin din dos şi mi se zbate cordul,
Mă lasă, aşadar, s-o cântăresc
Şi-n două zile-ţi validez recordul!"

Ca orice rege, leul, vanitos,
Voind ca toată lumea să vorbească
De cât e de bărbat şi de vânjos,
Marşă pe invitaţia vulpească.

Atunci şireata, pofticioasă tare,
Se-apropie cu zâmbetu-i ştrengar
Şi-i smulse fudulia cea mai mare,
Cu gura, să o ducă la cântar!

Iar leul, îngrozit şi siderat,
Urlă, dând frâu durerii lui şi urii
Şi umilit şi schilod şi turbat,
Se-ndepărtă în beznele pădurii.

Morala se deduce ne-ndoios:
Oricât ţi-ar fi de mare "avuţia",
Şi-orcât eşti de-ngâmfat, de vanitos,
Ascunde-ţi, cât se poate, fudulia.

fabulă de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!