Dezrădăcinând pământul
Avem o sete ancestrală
De totul nostru pământesc
Când ne pătrunde pân' la boală
El dorul pururi strămoșesc.
De ei părinții ce ni-s frați
De ei bunicii, depărtați
Căci nu există-ngăduință
Decât cu toți într-o ființă.
Pierduți suntem făr' de părinți
Și rupți părem fără de sfinți
Obârșia ne împresoară
Când el destinul stă să moară.
Tăicuță nu uita, curând
Vom fi o lespede în vânt
Iar tu măicuță ține minte
Că te-am iubit, făr' de cuvinte.
Iar de bunici, nu pot uita
Căci port amprenta cea mai grea
A ce-i el sângele din vine
Mă rog acum și chiar îmi vine,
Să vă trudesc un gând etern
Ca firea mea ce o aștern
Să se absoarbă în zenit
Să fim alături, întru infinit.
poezie de Stelian Stancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Stelian Stancu. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.