Odă iubirii
Ce suflet trist ascunde-a mea blândețe!
Și o privire caldă mă-nconjoară...
Eu sunt prizoniera ta de veacuri,
Iubirea noastră zace acum pe catafalcuri,
În fața ei sunt un erou zdrobit de tancuri.
Iar inima plânge etern rănită...
Nu sunt un om cu inimă de fier,
Vreau să-mi șterg lacrima, să fiu iubită
De cel ce-mi este înger și mister.
Iubire de neegalat, inima mea merită.
Tu vei fi piscul meu de neatins,
Poarta deschisă către paradis.
Iubirea noastră îngerilor este
O filă de uitare, de poveste
Ce se sfârșește, grabnic, crud și trist.
Acum când simt că totul se sfârșește,
Iar lacrima din ochi, ca un izvor țâșnește,
Noi ne privim ca doi străini... Păcat!
Spre-a mă cunoaște nu te-ai încumetat.
Iubirea noastră zace de-acuma sfărâmată,
Te-ntreb plângând: "M-ai cunoscut vreodată?!"
Văd c-am avut această crudă soartă,
Dar nu, nu-mi lua și ultima speranță,
Căci tu ești totul pentru mine-n viață.
Iubirea-mi n-o să piară niciodată...
Și ning în suflet trandafirii despărțirii...
Sunt florile simbol al sufletului meu.
Acum când rupt e-n două și lacătul iubirii,
De plâns s-au scuturat toți trandafirii.
Tu vei pleca în lume, prea departe,
Eu te voi aștepta aici până la moarte,
Cât tu mă vei citi ca pe o carte.
Voi fi singurătate peste ani,
Plimbându-mă prin parcul cu platani.
Însă pe banca noastră unde-am stat...
Doar o oglindă care nu s-a spart
Și trandafirul dragostei uscat.
Tu ai plecat departe pe vecie,
Într-o lume de mister și agonie.
Dar te mai rog, te rog să uiți de mine!
poezie de Livia Mătușa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.