Odă iubirii

Ce suflet trist ascunde-a mea blândeţe!
Şi o privire caldă mă-nconjoară...
Eu sunt prizoniera ta de veacuri,
Iubirea noastră zace acum pe catafalcuri,
În faţa ei sunt un erou zdrobit de tancuri.

Iar inima plânge etern rănită...
Nu sunt un om cu inimă de fier,
Vreau să-mi şterg lacrima, să fiu iubită
De cel ce-mi este înger şi mister.
Iubire de neegalat, inima mea merită.

Tu vei fi piscul meu de neatins,
Poarta deschisă către paradis.
Iubirea noastră îngerilor este
O filă de uitare, de poveste
Ce se sfârşeşte, grabnic, crud şi trist.

Acum când simt că totul se sfârşeşte,
Iar lacrima din ochi, ca un izvor ţâşneşte,
Noi ne privim ca doi străini... Păcat!
Spre-a mă cunoaşte nu te-ai încumetat.
Iubirea noastră zace de-acuma sfărâmată,

Te-ntreb plângând: "M-ai cunoscut vreodată?!"
Văd c-am avut această crudă soartă,
Dar nu, nu-mi lua şi ultima speranţă,
Căci tu eşti totul pentru mine-n viaţă.
Iubirea-mi n-o să piară niciodată...

Şi ning în suflet trandafirii despărţirii...
Sunt florile simbol al sufletului meu.
Acum când rupt e-n două şi lacătul iubirii,
De plâns s-au scuturat toţi trandafirii.
Tu vei pleca în lume, prea departe,

Eu te voi aştepta aici până la moarte,
Cât tu mă vei citi ca pe o carte.
Voi fi singurătate peste ani,
Plimbându-mă prin parcul cu platani.
Însă pe banca noastră unde-am stat...

Doar o oglindă care nu s-a spart
Şi trandafirul dragostei uscat.
Tu ai plecat departe pe vecie,
Într-o lume de mister şi agonie.
Dar te mai rog, te rog să uiţi de mine!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!