Mi-e dor de întunericul prieten

uneori întunericul din mine se eliberează
şi toate aceste frustrări resimţite zilnic
devin pietrele unui bulevard învechit
pe care tocurile pocnesc
de plinătatea unui gol confuz

reclamă umbrele paşii desculţi
şi peste toate aceste aberaţii
cineva strigă: libertate!

râd zidurile calcinate ale unei biblioteci
de câte ori cărţile scot semnele afară, în grădină
la uscat
şi le agaţă de frunţi
cârligele sensurilor incomplete

scârţâie scheletele celor păcăliţi de vulpi umane
să iasă să iasă
să iasă să lupte cu o moarte prescrisă

spun mulţi în reclame: "să vedem cât de perfect..."
iar perfectul o ia la goană pentru că
e prea plin în sinea lui oricum

uneori întunericul din toţi se eliberează
şi strigă să se facă lumină
pentru că dorul de umbre aprinde lumânări
în bisericile îngerilor nicicând adormiţi

prin grădinile icoanelor abia sfinţite
umbrele îşi fac de cap

mi-e dor de întunericul prieten
cel de acum îmi pare a fi prins
cuprins
în lumina artificială

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!