Iartă-mă, frunziţă scundă

Când sunt veselă, când tristă într-o toamnă ce abundă,
Ce îşi pierde ziua lungă, dintr-un veac, într-o secundă,
Şi îşi iroseşte frunza creionată în rugini,
Când un vânt cu zgomot smulge mărăcini din rădăcini.

Da îmi port în gri veşmântul cu-mprumut din bolta sură,
Şi strivesc sub talpa-mi rece - cer clemenţă - o făptură
Ce s-a pitulat plăpândă sub o frunză de arţar,
De s-a-nfiorat de spaimă şi molidul suliţar.

Nu am vrut... şi-o frunză moale mă străpunge mustrătoare,
Cu un scâncet de aramă, m-a avertizat că moare
Dacă mai înăbuş inimi mititele şi în frici...
Şi jenată mă cuprinde o durere ca de bici.

Iartă-mă frunziţă scundă, şi tu gândăcel sărmane,
Că te-am dus în veşnicie în condiţii inumane,
Iartă-mă pădure rară că ţi-am sfărâmat o frunză,
Să mă ierte cititorul dacă par de-un timp, confuză...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!