Ne-ai băgat pădurile în sicrie, străine
Cine-ar putea durerea frunzei s-aline
Când casa i-a fost secerată de topor?
Ne-ai secat sevele pământului, străine,
Ne-ai transformat pădurea în ogor.
Din ce în ce mai puține triluri măiastre
Mai răsună în inima codrului îndurerat,
Ne-ai alungat cântăreții spre zări albastre
Cu dulci amintiri sub aripi au plecat.
Străine, plânge amarnic sufletul în mine
Căci multele generațiile ce vor urma
Vor zări trunchiuri ciuntite pe coline
De verdele lor crud nu se vor bucura.
Ne-ai băgat făr' de milă pădurile în sicrie
Făcute din lemnul propriilor lor copii
I-ai forțat să plătească crunta simbrie
Siluindu-le sufletele să bântuie pe câmpii.
poezie de Maria-Magdalena Stan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre păduri
- poezii despre suflet
- poezii despre verde
- poezii despre plâns
- poezii despre plată
- poezii despre muzică
- poezii despre moarte
- poezii despre lemn
- poezii despre inimă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.