Dubito, ergo sum

Mă trezesc drept şi nemişcat,
Aproape ţeapăn.
De ce să mă îndoiesc mai întâi?
De braţul drept, pe care
Îl arcuiesc spre tâmplă;
Forme rotunde, ţeasta-mi şlefuită
De-atâtea gânduri şi de-atâtea vise.
Îmi îndoiesc apoi picioarele,
Unul câte unul.
Încovoiat, urmează trupul
Să se ridice precum Lazăr,
După a patra zicere.
Nici îndoielile nu îmi mai ies
Aşa de lesne.
Încovoiat, cobor la rugăciune
Şi stau chircit. Nicio minune.
Nu mi-a rămas chiar niciun argument
Să cred în mine?
Îmi duc mâna către faţă,
Să ştiu de mai sunt în viaţă.
Nişte lacrimi curg pe obrajii mei
Şi pe degete
Le număr:
Una, unul, două, trei...
Sunt viu, zâmbesc, oricât ar fi de trist:
Plâng, deci exist.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!