Melancolia

Pribeag în ochiul serii şi pustiit sub pleoape,
Cum urma ce-ar rămâne dac-aş păşi pe ape,
Mă doare steaua stinsă ningând peste câmpii
Şi umbra care-aleargă rotită sub călcâi

Şi toamna asta lungă ce m-a lipsit nuntirii,
Vânzându-mi puritatea la bâlciul amintirii,
Ăst diavol ce mă scurmă şi-mi sapă-n sânge gropi,
Să mă-nmormânt în ele eu singur, fără popi,

Să nu mai ştie nimeni că-n trupul ăsta mut
Un neastâmpăr tandru de viaţă a-ncăput,
Nici lacrima-nnoptării din ochiul meu mijind
Să n-o mai ştie nimeni, căci s-a născut murind!

Îţi scriu şi-atâta larmă se pune între noi,
Încât te văd prin beznă cum te prefaci în sloi,
Încât pe axul lumii se prăbuşesc planete,
Iar stelele-şi duc raza în sferele secrete.

Îmi pare că în giulgiu de păsări negre trec
Prin sunetul trompetei tristeţii greu şi sec
Şi nu mai ştiu oprire şi nici că am plecat,
Cum locul tăieturii unui copac uscat!

Ce râvnă, ce priinţă să tămâiesc în zori,
În locul tău din carne, în locul tău din nori?
Zburătăciri de umbre prin colb încep să sune...
Când sufletul ţi-l dărui, în loc ce mai poţi pune?

poezie de Teodor Laurean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!