A fi

se scurge lin
prin izvoare mărunte
din lacuri fără început
în oceane fără sfârşit...

nu poate fi văzut,
dar se simte ca o durere în ochi,
în toate câte le bântuie:
în scâncetul de nou-născut,
în zornăit de frunze, în pădure,
în topirea zăpezi,
în cenuşa din vatră,
în nopţile senine,
în zilele calde,
în bruma fructelor de mure,
în mustul acru din butoi,
în iarbă verde şi în fân cosit,
în zumzetul de bărzăuni
peste-un cadavru ruginit,
dar rădăcina vieţii n-o atinge!

undeva, acolo, cade o ploaie,
în altă parte,
de prea multă linişte,
se stinge o lumânare.
într-o odaie, o lacrimă pică,
pe-o scrisoare, o alta se usucă
in nuanţe albastre de cerneală răvăşită...
în dealul criptelor,
mii de alte lacrimi zac pierdute...

mai trece o zi,
apoi un clopot în biserică răsună,
din nou e sărbătoare.

în fiecare dimineaţă,
acelaşi soare creşte din pământ
şi ca un zâmbet cald atinge cerul,
iar din văzduh coboară pace.
doar un fior rece aleargă oameni simpli...
înfometaţi de viaţă-s toţi,
ştiu sigur clipa prăpădirii
ce-o va aduce în taină
colosul ceas necruţător,
a fi este în toate,
toţi morţii îi sunt datori!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!