Odată...
Odată, țin minte,
Ți-am fost balsam, alinare,
Îmi spuneai, tot ce te tulbură,
Tot ce te doare...
Te-am făcut să renaști ca pasărea Phoenix
Din propria-ți cenușă,
Erai mai mândră, mai pură și mai frumoasă,
Chiar decât o păpușă...
Ți-am dat aripi și te-am făcut
Pasăre măiastră,
Cu gingășie, te-am luat între palme
Și te-am purtat spre fereastră...
Te-am binecuvântat și ți-am dat drumul
Să zbori către stele,
Dar tu, ai rămas acolo,
Rătăcind printre ele!...
Mai putem noi, Turnul Babel, să-l reclădim,
Când tu, ai întinat, cuvântul sacru "iubim"?...
Mai poate fi
Citadela iubirii refăcută,
Pe care o credeam
O invincibilă redută?...
Cine-mi poate răspunde,
Cine știe,
Pentru ce nu putem zburda,
Pe-aceeași câmpie?...
De ce-ai încuiat ușa inimii
Și-ai aruncat cheia-n vâltoare?...
Ce gânduri te macină,
Ce rană adâncă te doare?...
poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.