Privind marea şi bărcile cu pânze

mi s-a părut bătrâneţea
invenţia timpului
ca noi oamenii să trăim cu frica zilei
de ieri şi de mâine,
să ne privim în oglindă mereu speriaţi că poate
nu ne vom recunoaşte privirea,
gesturile cu care încercăm să convingem că
bucuria de-a fi ne-ar putea face fericiţi dacă moartea
n-ar ocoli foarte mult.

am oprit pe locul unde au murit Adam şi Eva
să las flori:
nici crini, nici petunii,
câteva fire de nu-mă-uita
pentru ca generaţiile viitoare
să-nveţe teama de puterea cuvântului.
circula o legendă potrivit căreia diavolul
a vrut instaurarea Republicii,
nu neapărat uzurparea,
şarpele căzuse la mijloc,
lui îi plăcea pe linia despărţitoare,
toată lumea a văzut în el exemplul înţelepciunii constrânse
să nu se pronunţe,
astfel încât partea întunecată a devenit cea mai apropiată.

cu nicio referire la dragoste.

fascinaţi de oraş,
ne-am propus să facem o casă la ţară
unde aş scrie,
citi,
dormi cu impresia că apa noaptea se aude
mult mai aproape
şi-ar putea intra în casă.

dimineaţa, de pe dealul însorit, primul
ar coborî sunetul păsărilor tocmite cu vara
să cânte, am bea cafea pe maidanul din spate
să nu ni se vadă din stradă bucuria
că aici nu ne place nimic atât de mult, încât
să nu mai vrem să murim pe asfalt.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!