Amintirile vieţii

Printr-o-nsuşire pe care omul o are-n el însuşi, trecem deseori de la real la imaginar
în mai puţin de-o secundă, cu imaginaţia care abundă-n miliardele de exemple solidar,
noi să putem cunoaşte o unică trăire ce ne cufundă-ntr-o amintire ca-ntr-un vis în care
am trăit cândva undeva, memoria şi amintirile tale făcându-te să fii ce eşti fiindcă cum
ar putea un om să se golească de sine şi de aduceri aminte, omul nefiind un computer
din care poţi să te ştergi, altul inventându-te într-o memorie care nu e proastă, ea, fiind
numai a noastră, fără repetiţie... cunoscându-te pe tine şi calea ta din fecundarea vie a
ovulului în uter îmbrăcând forma fiinţei ca să devii om, instinctual amintindu-şi de asta
încă din pântec, tu dotat c-o materie cenuşie cu o capacitate infinită, pentr-un tot, acolo
stocat dintr-un tot în care tu vi amintirea fără să dispară trăind ci aşa lăsaţi să pierdem
noi priceperea de-a o accesa... să uiţi, ajutându-te să înveţi şi să poţi memora noutatea
din evenimente întâmplate recent, considerate mai importante decât cele ce de mult au
fost întâmplate, amintiri uitate putând fii re-nviate, ele semănând cu mersul pe bicicletă,
îndemânarea mâinii, a piciorului şi a minţii moştenind-o-n sânge pentru-aţi păstra-n eul
tău echilibrul, un sine, mereu amintindu-şi de ceva care-a fost, este, şi-a rămas închegat
ca esenţial pentru tine... ca într-un revers al medaliei omul putând uita şi ceea ce a uitat,
isteţ, arătându-se acel ce-şi aminteşte ceva instant, învăţarea lui fiind mai puţină şi mai
uşoară într-un efort depus mult mai mic, el repede învăţând, ca şi când ar părea că ştie
deja, reânvierea amintirii întâmplându-se-n funcţie de locul unde te afli şi de oamenii de
acolo într-un tot ce-ţi este în jur... procesul, întărind stiinţa, într-o acumulare rapidă, sub
controlul tău... cel mai adesea, cei mai mulţi oameni crezând că trecutul e fix, că a fost,
şi, s-a dus, şi n-o să mai vină... trăind într-un prezent continuu, în care, trecut, prezent şi
viitor se află numai în mintea noastră, omul, neânţelegând prea mult din efemerul creat
tocmai de creierul său antrenamentul unei minţi agere sprijinind oamenii să trăiască cu
trecutu-n prezentul lor gândindu-se la viitor ca la o-ndeletnicire ce luminează existenţele
care din trecut îşi aduc viitoru-n prezent, trecutul neamintintindu-şi de-un sine de care nu
a ştiut şi care nu a plecat nicăieri de aici, ci, doar a traversat un infinit al minţii spre-a se
întoarce la un moment potrivit printr-o poartă lăsată deschisă, amintiri începând să vină
ca date-n leagăn atunci când suntem singuri şi-n linişte, ele călărind gândurile îmboldite
de-o inimă ce le poartă dorul chemându-le... amintirile ne definesc vieţuind trăirea ca om
compusă-ntr-un şirag de zile parcă din mărgele negre şi albe încărcate cu amintiri urâte
sau frumoase, adunându-le-n salbe, cu întâmplările şi oamenii de-atunci... neputând nici
o amintire s-o ştergi şi nici la coşul de gunoi s-o arunci, pe unele cu greu reuşind ca să le
încui ca într-un sertar, însă... nu pe vecie, umbra lor, dând ca vulpea, târcoale... pe multe
persoane şi multe din multele întâmpinate neputând să le uiţi niciodată cum nu uiţi nici
dragostea mamei, jocurile copilăriei şi prima iubire, amintirile capătă aripi şi prind viaţă
ca nişte fantome din castelele gândirii manifestându-se şi-n vise unde re-ntâlnim pe-acei
care-au plecat de mult dintre noi... uneori, în momente de inspiraţie şi intuiţie, ipotetic şi
imaginar, părându-ni-se, că, am căra în spate amintiri din alte vieţi, trăite aievea... multe
din amintiri avându-le moştenite ca zestre genetic împlinindu-te-n făptura ce eşti... cum,
multe amintiri persistă, pot să te-mbolnăvească, altele, au puterea să te-nsănătoşească
vindecând sufletul şi trupul parcurgând căile importante pentru a-ţi găsi sensul necesar
evoluţiei, între provocări geloase ce-ar vrea să baţi pasul pe loc, modul în care-am simţit
lumea ca bebeluşi, influienţându-ne pe termen lung, asta... fără să ştim de vreo amintire
de-atunci, informaţia stocându-se-n creier implicit... mult mai târziu, înmagazinând-o în
mod explicit printr-un miros, o persoană, un cântec, sau o fiinţă ce declanşează în vreri
stări în care să lupţi sau să fugi, altele îngheţându-te reflexiv... pe scena noastră psihică
perindându-se un alai de experienţe pestriţe cu senzorii ca-n priză băgaţi în amintiri, cu
reprezentări şi sentimente care le compun, gândirea noastră cea de toate zilele punând
bază pe-nţelepciunea ce-o ai conectându-te la ele dintr-o lume reală densă care are de-a
face exclusiv cu impresii, nimeni nesimţind ce simţi tu, pe cei dragi din copilărie aşezaţi
în locurile cele mai speciale din suflet, de-acolo hrănind omul cu amintiri despre oameni
dragi, emoţii puternice şi locuri frumoase, în acelaşi timp purtând în tine răni, demoni şi
aşteptări dureroase, amintiri urâte urmărindu-te până când te eliberezi de toate nălucile
lor, ca vasal, nimeni neputând să-şi întregească o personalitate a sa până când nu-şi ia
la revedere de la fiecare dintre ei... babe-cloanţe, zmei şi lei-paralei... înrobind libertatea
de acţiune complexându-te, imaginându-ţi că nu corespunzi, tu trebuind să-i ierţi pe toţi
acei terţi ce te-au împovărat într-o-ncheietură a vieţii ce ţi-a luxat existenţa nelăsându-te
să fi tu, scoţându-i din viaţa ta pentru o reconfigurare morală în care ai nevoie de toată
lumina din tine, ea ca o pâlpâire a unei lumânări parfumate, fluturându-şi adevărul pur
conservat chiar şi tremurător, el întărindu-se ca-n puterea unei armate conduse de-acel
înger păzitor ce-ţi însoţeşte toţi paşii, cei grei, din trecut, biciuiţi de vântul tăcerilor grele
şi dureroase, devenind sprinteni şi hotărâţi, tu purtându-le amintirea bucuros c-ai răzbit,
c-ai trecut conştient peste un prag al durerii... găsind motivu-nvierii unei defuncte iubiri
într-o amintire în care-acum o priveşti ca pe un pas uriaş ce te ridică în deveniri dintr-o
lacrimă ce-nţeapă ochiul şi inima, ca un spin împlântat în lumină... în amintiri întâlnind
toate clipele ce sunt şi-or să vină, multe durându-te-n zboruri... între viaţă şi moarte toţi
plutim ca suflete de lumini luminând la întâmplare din steaua amintirii divină... dornici
să reuşim, învăţându-ne cu durerea, şi dacă nu-ţi vine uşor... o dragoste mare, pierdută,
deschizându-ţi căi şi ferestre spre alte talente-ale tale... ca-ntr-o grotă adâncă ţinând în
tine comorile lor, ce altfel, ţi-ar fi rămas necunoscute, nebănuind că le ai... tot amintirile
intervenind şi-n condiţionări ce declanşează frici şi temeri ce se dovedesc mai apoi fără
sens tu nefiind nicicând altul ci tot tu oricând... în faţa neprevăzutului şi necunoscutului
de-ai rămâne treaz să observi atent, să vezi ce ţi se-ntâmplă întâmpinându-le viteaz, tu
neuitând că porţi în tine o inimă ce te acceptă să fii propriul stăpân al întregirii-ntregirii
din noi, în neâncetate forme de deveniri ascultând de vocea vocaţiei înspre ceva anume
ce-o ai când munca se combină cu plăcerea şi devin una, să priveşti înapoi, simţindu-te
bogat, într-un flux de abilităţi făcându-le toate ca-n joacă conştiinţa dezvoltând-o-n timp
ce te joci făcând mai departe orice muncă cu drag pornind dintr-o amintire frumoasă ce
despre tine spune ce spune vorbind ca despre o investiţie divină supremă care-ar putea
transforma totul, doar să vrei din aduceri aminte amintite să-ţi construieşti amintirea ta,
despre ea luând cunoştiţă amintirea energiilor creatoare, prezente şi viitoare, de marile
iubiri, alăturea muncind, spre-a crea... iubirea din noi deşteptându-ne hărnicia, în vocaţii
muncind de dragul iubirii cu iubire... amintirea iubirii tu trebuind s-o ai şi-n suferinţă... şi
amintirile suferinţei îndemnând să poţi face ceva... găsind în noi iubirea care trezeşte la
viaţă aflăm şi cunoaşterea, pe oameni încă necunoscuţi pornindu-i către-o recunoaştere
în care gândirea înlocuieşte viaţa sedentară a sa, din esenţa tăcută a vieţii autentificând
expresia virtuţilor care cresc prin a ştii, căci rătăcirea spiritualităţii conduce la pierderea
identitâţii dacă amintiri nu ar fii, chiar şi răuvoitoare, oricât de rea, o amintire putând să
însemne rampă de lansare sau un punct de plecare... acceptarea consumând realităţile
cu modele lor trecătoare... succesul, într-o societate ca a noastră modernă în care nu se
mai merge la vânătoare ci la cumpărături, dovedindu-se-a fii o boală mortală când nu îl
ştii gestiona între hotare indecise unde lupţi prost pentru o cauză ce va cădea ca o stea
ce se stinge dintr-o ambiţie şi-o-ncrâncenare a puterii ce te domină din amintiri seculare
ca un tic nervos al unui prezent, ţie convenabil, într-un real, în care, nu poţi accepta că ai
ajuns să fi jos, vanitatea, neluând în seamă că nu e urcuş fără coborâş dar nici coborâş
fără urcuş, prea vagi, depozitele de-amintiri din bucăţile de bine trăite fiind incapabile să
te-ajute să-ncepi altceva nou să-nveţi să poţi respira într-un,, iar" care iar şi iar năvăleşte
din viitor şi pentru tine peste teama ta, cu sau fără tine-n expresia sa... cineva ce trăieşte
din amintirile altora neputându-se reconstitui în sărbătoarea unei noi perspective nimeni
negândind oficial că nu poţi pierde ceva ce nu ai avut, aici, pe pământ, toate dobândirile
împrumutându-le doar pentr-un timp, din amintiri prinzând rădăcini un nou început, oprit
la uşa amintirilor să le săruţi pragul cu tâmplele ude de ploi... păsări primindu-ţi sărutul
din cuib... câte unele, zburătăcind pe-un cer de noroi peste hergheliile de-amintiri vârtos
descătuşate... înţelepciunea iubirii spunând să nu pridideşti să cumperi un colţ de rai cu
un măr şi un şarpe, şerpi rupând dintotdeauna hălci de carne din trupuri pe cărări lungi
şi necunoscute, din vreme în vreme amintintindu-ţi să omori înc-o dată şarpele... şi-nc-o
dată, şi, mai apoi, iar, în cicatrici din inimi rămânând dinţii încrustaţi cu venin, totuşi... tu
nelăsând somnul zbuciumat să-ţi omoare visele-ntr-o noapte ce nu-i noaptea ta-n timpul
ce tace şi trece peste amintiri care rămân, tu făcând ceva, nefăcând, între veniri şi plecări
unde omul se naşte din gândul divin ce umple cu amintiri un destin, în arhivele stelare a
timpului, fiecare om explicându-se cu un caracter, al lui, scriindu-i-l divinul, observându-l
din ceruri pe el, după oricare rămânând numai... un,, a fost odată ca niciodată"... nimica
nerepetându-se la fel, noi fără să avem timp să ne treacă timpul... în fiecare secundă ne
lăsăm amprenta cu amintiri despre noi ca sparte baloane din clăbuci de săpun, flori de
cireş albe amintindu-ne de zăpezi din care se ridică capul unui ghiocel, el şoptind plin de
candoare manei pământului să nu plângă... aşa fiind lăsat tocmai de cer ca toate să se
frângă în zbucium şi trudă, într-un tot în care nimeni nu pierde nimic dar nici nu câştigă
ci, lasă-n urma lui amintiri... un om care a fost ieri, pregătindu-se, între plecări şi veniri,
pentru noi începuturi, din sine, ducând o iubire coaptă târziu şi-un pumn de fragi mici şi
roşii în căuşul palmei adunaţi pentru următoarea destinaţie ca o amintire a vieţii ce am
trăit când în priviri devorezi un univers de simţire...,, dincolo"... mergând înspre ceea ce
ai ştiut să faci aicea mai bine... în multiplul iubirii căutând ceva ce-ar putea să şteargă
trecutul din viitoarele amintiri... toţi luminându-ne-ntr-o noapte despre tot ce am fost în
ce-a fost dintotdeauna o bucăţică de viaţă, pregătită şi ţie, ca altora, unde... pierdut, nu
te-ai putut rătăci nici când aşa ai crezut... sufletul spunându-ţi că numai amintirile s-au
mutat tăcute în timpul mut din paharul timpului tău revărsate, dăruindu-le vremelniciei
spre-o judecată finală a mulţumirilor noastre sădite în ecourile amintirilor ca o răsplată
generos împărtăşită cu-amintiri ce oferă necontenit amintiri din fiecare clipă folosită cu
recunoştinţă, recunoscător că pe aici ai fost, şi-ai văzut... ai învăţat şi te-ai dus apoi mai
departe din amintirile vieţii spre alte-amintiri... doruri, născând doruri, din iubire pentru
iubiri iubitoare într-un azi repetat ce se repetă din amintirile unui ieri cum nu a mai fost
niciodată nicăieri, cu dimineţi cu rouă curată, să-i gustăm zâmbetul proaspăt cu sufletul
dintr-un granit care-am devenit din flori înmugurite-n primăveri, amintindu-ne de un dor
infernal... dorul de viaţă... din amintiri coborât în noi odată cu spiritul fără tocmeli, viaţa
ispitindu-ne c-un parfum pur sideral, cum ademeneşti prunci într-un carusel cu-amintiri
în numele unei foste iubiri, care este... uitând să o uiţi, reflexiv... implicit dăinuind în tine
prezentă în milioane de chipuri, cam tot atâtea câte sunt în creaţie ca să îmbogăţească
pământul, tu trebuind să ştii trăind în viul vieţii că eşti doar un capitol, vremuind cam un
secol într-o poveste, fără comparaţie şi fără repetiţie, din tolba amintirilor... un om ca un
colţ de rai, mai frumos făcând raiul, alt om, parşiv ca un iudă, înmulţind iadul cu încă un
trădător al oamenilor, plin de bube-n cap, ca un ciot ars între alţi cărbuni aprinşi adunaţi
pe-un vătrai subt cazanul de smoală topită, din amintiri din acelea mai de departe, la tot
natul păstrându-i divinitatea amintirea, în a Sa... în memoria colosală, infinită şi veşnică,
încăpând toate... şi eu şi tu facem parte din ea şi-atunci după ce-ai dat mâna cu moartea
ta... aşa, dintr-o bunăvoinţa divină... cu graţie, răspunzându-ne, şi mie şi ţie, la reverenţă,
cum a răspuns la cei care-au fost şi-au devenit amintire, la fel cum va răspunde şi la cei
ce stau ca să vină, plini c-o poveste dintr-un trecut cuprins de inspiraţie, amintiri pictând
sub ceruri, din lumină...

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!