Manechinele din München
Perfecțiunea este teribilă, ea nu poate avea copii.
Rece ca respirația zăpezii, înmormântează pântecele
Acolo unde ramurile de tisă se zbat asemeni unei hidre,
Arborele vieții și arborele vieții
Eliberându-și sateliții, lună după lună, niciunui rost.
Fluxul sângelui e fluxul iubirii,
Sacrificiul absolut.
Adică: nu există alți idoli în afară de mine,
Eu și cu tine.
Astfel, în frumusețea lor sulfuroasă, cu zâmbetele lor,
Aceste manechine se-înclină-n seara asta
În Munchen, prosecturi între Paris și Roma,
Chele și goale-n blănurile lor,
Acadele oranj pe bețișoare de-argint,
Intolerabile, fără minte.
Ninsoarea picură fulgi de-întuneric,
Nimeni prin preajmă. În hoteluri
Niște mâini vor deschide ușile
Și vor așeza jos pantofii pentru a fi lustruiți,
Pantofi în care vor intra mâine degete butucănoase.
O, domesticitatea acestor ferestre,
Dantelele de fetiță, dulciurile de-un verde pal...
Germani mătăhăloși moțăind în Stolz-ul lor nemărginit.
Și telefoanele negre puse-n furcă
Scânteind,
Scânteind și digerând
Lipsite de glas. Zăpada n-are voce.
poezie de Sylvia Plath,1932-1963, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre încălțăminte
- poezii despre zăpadă
- poezii despre modeling
- poezii despre dulciuri
- poezii despre zâmbet
- poezii despre voce
- poezii despre viitor
- poezii despre viață
- poezii despre verde
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.