Margot

De cornul lunii mă agăţ, noptatic
Să arunc priviri spre al tău geam;
Când dorm privighetori pe ram
La tine în odaie mă visez ostatic.

Tu, medievala blondă decoltată
Mă vezi sub candelabru în fiare.
Destinsă, fără urmă de pudoare
Îmi rupi încet cămaşa demodată.

De pe-un perete soţul tău regal
Rânjeşte ca un spectru in ramă.
Şi tu, Bordeaux adus din cramă
Îmi torni pe gât din aurit pocal.

Dacă-ar afla cumplitul templier
Unde mă cată mâna ta cu ghiul
Întărâtând mândria de mascul
Te-ar da biciuită unui temnicer.

Dar tu-mi lauzi dotarea de arap
Unghii plimbând pe trup vânos;
Eu intuiesc sub mijloc mlădios
Odor ce-mi pune inima la trap.

Mă laşi si te înapoiezi cu cheia
Care de fiare in final mă scapă.
Cu fine buze gura mi se adapă
Când nudă mă înlănţuie femeia.

Descătuşate palmele flămânde
Ating sânii şi-un şold rotund
Glisând cu oftat de muribund
Între lungi coapse fremătânde.

Clepsidra cerne al vremii haos
Şi eu pătrund în muieresc abis
Să savurăm avizi plăceri de vis
Ameninţaţi de-un infinit repaos.

poezie de Adrian Tarita
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!