FIUL SOARELUI SFIOS
Mă irosesc în vorbe și-n gesturi de iubire
Precum o lumânare în sfeșnic, de demult;
În jurul meu ard becuri cu mare strălucire,
Putere, bogăție și dragoste-n tumult.
Mă tem sfios de vânturi, și-o gură cât de mică
Mă poate stinge-n joacă sau ca să-și bată joc,
Am tată mândrul soare, dar tot îmi este frică
De cei ce luminează, deși nu ard în foc.
Sunt predispus la moarte, căci sufăr de iubire
Și mă topesc în versuri, visând la nemurire.
poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre frică
- poezii despre Soare
- poezii despre vânt
- poezii despre versuri
- poezii despre tată
- poezii despre poezie
- poezii despre mândrie
- poezii despre moarte
- poezii despre lumânări
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.