Că te-am luat e a mea vină! (După Atât de fragedă de Mihai Eminescu)

Atât de-abilă şi calină
Şi tot pe-atât de jucăuşă,
Stai cu un ochi înspre slănină
Şi cu al doilea către uşă.

Abia atingi covorul moale
Când zgomote-nfundate-asculţi
Şi veşnic mi te-ncurci în poale,
Iar dacă nu te-alung, exulţi.

Închizi pe jumătate ochii,
Visând cum dai prin şoareci iama
Şi tolănită printre rochii,
Parcă te vezi cum le faci seama.

Poate noroc să ai la noapte,
Când din ungher, după ghiveci,
Să treci îndată şi la fapte,-
Vreo patru şoareci să diseci.

Tu faci noian de boroboaţe,
Iar eu sfârşesc spre-a te ierta.
Când mi te cuibăreşti în braţe,
Nu pot nicicum a te certa.

Iţi văd a ochilor sclipire,
Te simt perfid cum mustăceşti.
Nu mustăci! A ta privire
Mi-arată ce parşivă eşti.

Deodată trece-un gând năpraznic
Prin capul tău, şi-aş da arginţi,
Să ştiu de te şi vezi la praznic
Îndeplinindu-ţi dulci dorinţi.

Că te-am luat e a mea vină
Şi te-aş lua din nou, e cert,
Dar sufletu-mi în piept suspină,
Că-mi strig necazul în deşert.

Tu stai, de juri că eşti icoană
A feciorelnicei Marii,
Fiinţă fără de prihană,
Pe mine nu mă duci, să ştii!

poezie de Mihaela Banu din Din volumul Paşi peste margine de timp (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Votează! | Copiază!