Timpul, un hoinar
Aștept ziua care vine,
mă așez în genunchi
îmi plec fruntea, umezind țărâna,
strâng în brațe raza de lumină,
simt o mângâiere pe creștet,
e mâna caldă a mamei.
E atâta liniște în jur,
doar vântul se aude,
bătând în zăvadă,
iar din când în când,
un bocănit de încălțări
neajustate pe piciorul timpului
care rămâne un hoinar.
poezie de Ion Răduț din Un pod peste timp
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Ion Răduț. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.