În memoria lui David Archer

Cuvintele sunt întotdeauna
la fel de ciudate şi de moarte ca
acele fragmente şi rămăşiţe
aruncate de valuri pe ţărm:
Stau în ceaţa mării
privind în jos la cuvintele albe
şi la bucăţelele de lemn purtând amprenta sării,
întrebâdu-mă mirat le ce folosesc.
Cred că ele n-au niciodată
intenţia să fie
ceea ce noi, când încercăm a vorbi,
ne gândim c-ar fi:
nu ne pot purta
deasupra spumei vorbelor,
aripi ataşate la picioarele ologilor
pentru a-i ridica din noroaie.

Le chem deasupra mării
pentru toate reflecţiile mele
(ele par să-mi vorbească aşa cum o scoică
pare-a-i vorbi mării);
ele-aici nu sunt cu nimic mai adevărate
decât vântul tricotând din nisip
formele unor lucruri
pe care noi credem că le cunoaştem şi le vedem.

Când pe cerul serii,
deasupra capului meu,
apare-o singură stea, iar luna-şi scoate
obrazul dintr-un nor,
când pescăruşul alb face volte
sau nagâţul planează vorbindu-mi,
ascuns vederii,
eu în acest loc comit o ofensă:

Ce văd eu atunci,
norul fiind martorul meu, nu sunt
nişte forme-ale minţii sau ale vântului,
cum ar fi curcubeiele lenevind
pe pielea unui delfin care moare,
ci, mai degrabă, de pe acel nor
îmi văd oasele cum se plimbă pe plajă –
o teologie a tuturor lucrurilor de sub soare.

Pietrele albe şi-învechitele bucăţi
de lemn îngălbenit de apa mării,
luminile farului de la Overstrand ivite
prin pânza ceţii fluturând ca o batistă,
sclipirile din oglinzile prismatice şi eu
care cred că, pentru-o clipă, văd
atomi orbitori dansând
în toate lucrurile care există.

Copiii dansează pe plajă.
Valurile mor pe nisip.
Spuma mării zboară-încoace şi-încolo,
copiii dansează şi mor.
Ce fel de valuri sunt acestea
care dansează cu copiii pe nisip?
Îi aud strigând, în schimb
nu aud ceea ce-i face să plângă.

Nici nu ştiu,
nici nu înţeleg de ce sunt atât de mişcat,
mai mult decât ar putea spune-aceste cuvinte,
de ciudatele bucăţele de lemn îngălbenit
aruncate pe plaja de la Overstrand
sau de copacul negru şi răsucit,
murind la marginea drumului,
în penumbrele-amurgului de octombrie,

sau de copilul miezului de noapte
atât de scufundat în somn şi totuşi
pierdut pe coridoarele
conacelor de pulberi,
de unele din sau de toate
ceremonialele evidenţei
atestând ca noi iubim pentru că,
pur şi simplu, n-avem încotro.

Calc pe ţărmul de la Overstrand
iar crabul de la picioarele mele
scrie pe nisip o binecuvântare.
Valul, fosforescent smarald,
erupe pentru a se-înalţa-n slavă
ca un înger din apele oceanului,
iar stelele de mare moarte ard
pe promontoriul de la Overstrand.

De ce le-aud plângând
pe partea cealaltă-a vieţii...
aceste forme şi impulsuri nenăscute
de dincolo de cerescul pântece?
De ce trebuie ele să spere şi să caute,
mai mult decât orice, să existe?
În seara asta la Overstrand
ştiu pentru-o clipă de ce.

poezie de George Barker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!