Fabulă darwiniană

În trecut, două amibe din oceanul primordial
Dezbăteau cu-nsufleţire un subiect esenţial:

"Hai să evoluăm, rostise cea dintâi zâmbind hoinar,
Până n-om mai şti ce suntem, nici ce specie măcar...
Să ne pierdem în visare în solfegii vegetale,
Să creăm marsupii, gheare, să fim nişte animale!
Nimeni n-o să ştie taina jubilaţiilor noastre
Când din simple euglene ne vom face alge-albastre,
Nici când luminos în soare ne-om întinde dornic cilii,
Nici de bucuria pură din spirale de cochilii..."

Dar cealaltă se răstise: "La ce-mi trebuie, surată?
Mie-mi şade-atât de bine să rămân neevoluată.
De nimica nu duc lipsă, hrană am în citoplasmă,
Pentru ce, ca o nebună, să-mi pierd vremea c-o fantasmă?"

Şi-a plecat mâhnită prima, târşâind pseudopode,
Se duse să evolueze la râpa Uvedenrode,
Unde zac în adormire formele neinventate,
Unde timpul le măsoară şi le-nchipuie pe toate,
Unde însăşi devenirea e la rang de sacru act,
Unde zilnic e Geneză sub un demiurg abstract,
Ce nicicând nu terminat-a îndelung procesul său,
Ci în fiecare clipă mai scoate ceva din ou.

Ea se lasă copleşită de frumoasele mistere
Şi puterile Naturii întregesc a ei putere,
Şi cu forţă se divide, se-nmulţeşte, se preface,
Devenind dintr-o amibă un bacil la patru ace,
Iar apoi tot mai cu viaţă se-ncordează şi devine
O gingaşă euglenă cu striaje şi buline,
Un mărgean, o madreporă, un burete, o sargasă,
O meduză îmbrăcată în şalvari albi de mătasă,
Vierme-apoi şi melc şi scoică, sepie şi stea de mare,
Rac şi scorpion, cicadă, fluture zbătându-şi tare
Aripile ca de înger ce înoată în polenuri
Colorate-n fard de aur şi cu mii şi mii de tenuri,
Iar apoi suind de-a valma pe-o coloană vertebrală
(Ca de templu), se-ntrupează în efigia sacrală
A edenicului peşte, dar în broască îl preface
Un păcat latent, din suflet, şi-n a cărui mreje zace
Ca o salamandră-n flăcări sau ca şarpele-n cuibar,
Crocodil devine broasca, cu cioc lung de păsărar,
Căutând în van să zboare, ca şi struţul când încearcă,
Ci cu blană şi marsupiu e mai mult un cangur parcă,
Şoarece de câmp şi mâţă, maimuţă suită-n pom,
Până s-a făcut, vezi bine, specia numită om.

Milioane de-ani trecură, preumblându-se pe mal
Ea zăreşte o băltoacă din oceanul ancestral,
O băltoacă oarecare, dar într-însa parcă ştie
Că acolo-i şi amiba ce-i vorbise cu trufie.
Către ea senin surâde: "O, ce demnă eşti de plâns!
Dacă n-ai venit cu mine, astăzi te privesc de sus..."

Dar amiba, pizmuind-o pentru faptele aceste,
S-a făcut creaţionistă şi-a-nceput să le conteste.

fabulă de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!