Operaţie pe cord deschis

E timpul curăţeniei de primăvară,
al reviziei periodice,
am amânat prea mult procedurile necesare
unei despărţiri amiabile de trecut -
anestezia nu îmi pune nicio problemă existenţială:
ca în cazul tuturor deciziilor importante din viaţă
am de ales între a nu simţi nimic
sau a simţi durerea crescând totemic
prin fibra fiecarui nerv
muşcând arzător din fiecare muşchi
până ce eu şi durerea devenim prietene
ne facem vizite reciproce de curtoazie –

cand eram copil credeam că şi muşchii mei
sunt verzi şi catifelaţi ca acei ce înveleau tălpile copacilor
crescând am început sa observ cum
treptat totul devenea roşu
când nerostit de fierbinte când rece muşcător
ca gura utecistului de serviciu pe şcoală
herr doctor,
e totul în regulă?

în lumina puternica a lămpii de observaţie
pescăruşi alb-cenuşii se rotesc
planând lacomi peste o mare de bănuieli nefondate
peste mâinile fără prihană
mănuşi impermeabile fâşâie rapid într-un ritual repetat
se deschid cutiile de sentimente sterile
se schimbă instrumente ascuţite şi cuvinte
într-o limbă pe care am ştiut-o cândva
dar acum nu mai vreau să o recunosc
mă lepăd de satana de trei ori,
a patra oară
recunosc chiurete, depărtătoare şi pense
şi altceva ce nu aş fi vrut să ştiu niciodată –
poate că în curând inima mea
o să cânte
cum n-a mai cântat vreodată
printr-o deschidere precisă şi sigură
o să iasă la iveală
tot balastul adunat într-o viaţă banală
după anestezie mă voi trezi neputincioasă şi goală
faţă în faţă cu nedorite imagini atavice

Mă cutremur...
habar nu aveam câte chestii patetice se pot găsi în atriile antice!
juisări, răzbunări, vanităţi mărunte şi minciuni.
O! câte minciuni, multe nespuse, totuşi crezute...
domnilor doctori,
căutaţi mai adînc
în colţul de sus al ventriculului stâng
stă ascuns un sentiment primordial
de vinovăţie şi frică
de care nu a fost capabilă să mă mântuie până acum
nicio exorcizare oficială

Ajutor!
rugăciunea mea pierde cuvinte
când se ridică greoaie spre tavanul unde ar fi trebuit
să plutească deja sufletul meu
Dumnezeule, Doamne Dumnezeu –
de ce m-ai părăsit
de ce m-ai –
nicio lumină albă
niciun tunel
deşi mi-ar fi atât de uşor sa mi-l închipui...
mai aşteptaţi niţel!

Aţă! Pensă! Sutură!
ceva negru şi gros ca ţiţeiul ar vrea să se întoarcă
să alunece înapoi prin vechea spărtură
spre locul cald şi umed de baştină
spre locul fetid ca o mlaştină...

brusc totul se-ntunecă/ totul se clatină
o amintire îndepărtată mai flutură în conştiinţă
ca rochiţa de vară purtată la prima întâlnire
e zâmbetul mamei sau mâna grea a tatei
ce apasă hotărât ultimul punct de sutură
până ce undele verzi si abrupte devin
din ce în ce mai rotunde
din ce în ce mai plăpânde...
o linie continuă şi un vag ţiuit
anunţă implacabil
că operaţia a reuşit.

poezie de Ella Poenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!