Rădăcina care ne leagă

ai intrat cu amiezile
şi toamnele
căutai un loc să le ascunzi
ca şi cum ţi-ar fi fost frică
să nu le tulbur sensurile
cu un cuvânt rostit sau doar răsărit
în nopţile când le puteam uşor distinge
în lăcomia braţelor şi ochilor
eram pământul în care
îţi semănai eternitatea
fără să văd
cenuşa arcuită sub tâmplă

purtai cu tine cheia
iubirilor rătăcite
să-ţi rezemi dimineţile îmblânzite
de sănii şi pântecul meu de femeie
orgolioasa ta masculinitate
gelos pe oglinda
şi uşa care nu se voia deschisă
foamei tale de certitudini
în ţesăturile cotidianului
amplificai bănuielile

în absenţa ta
rămâneam să vânez vulturi în Tibet
să explorez fiorduri îngheţate
imaginea constantă a ochilor
când mă pândeai trădat de oglindă
înainte ca buzele tale
să inventeze acelaşi picant ritual
pentru o zi sau pentru un amurg
binecuvântând rădăcina care ne leagă.

poezie de Agafia Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!