Abandon cercurilor şi vasului gri

să ne-ncercuim; eu mi-am salvat patimile cu mâinile tale,
demult ajungându-le şi, modelate astfel, le las să ne fie alt început.
îţi mai pot radia undelor, fără derivă, încât să nu ne mai lipsim
mai mult ca ieri; e o esenţă ce-am prins-o, totuşi, pentru totdeauna
lipită de urmele noastre şi mă gândeam să-mi închid cercurile numai cu ea;
tocmai de aceea, ajută-mi să-ţi ştiu a-ţi scădea uitarea
şi neştiutele limbi pentru minte şi inimă, chiar şi-ale noastre,
vibrându-ne, cascadă unu-ntr-altul: un singur cerc cuvântător
şi mai sus de toate trupurile trăite.
doar noi l-am găsit, cum sferă-n propriul ceas ne lunecă intens
întâiul instinct de pe trepte, chei, vase şi drumuri aflate în popas
şi întinzându-l, unul spre altul, ne-am povestit împânzirea gustului,
furtul evidenţei şi orice bunătăţi risipitoare ale sângelui.
cu toate acestea, în adulmecările ce-o să-ţi vină îndrăgostirii femeilor
de orice atingere carnală din privire, un vas gri stelar aminteşte-ţi,
aşa cum ea îţi lunecă pe mâini, încât şi noi să ne ajungem.
peste bordul acestui timp constant m-am prins chiar
să nu mă mai arunc şi valurile tale pământeşti să
ţină-n viaţă, întreagă, vasului nostru şi inimii tale
inima trupului meu de care, de tine-n abandon,
mi-e dor să nu mai uit.

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!