Regrete seculare

Ne-am intersectat la ciocnirea anotimpurilor,
nu era un capriciu,
nevinovaţi cuceream capela zbaterii noastre
în lumina portocalie a semilunii la perigeu
Clipe minunate treceau printre îmbrăţişări candide
confiscând felii uriaşe din puritatea faptelor noastre
împărţite cu porţiile predestinate nouă
Înfioraţi nu puteam să dăm înapoi mângâierea vorbelor blajine
Şi-n fiecare clipă ne înălţa şi proiecta apropierea lui.
Ţâşneau cuvinte într-o baie caldă de culori ireale
catapultate din trambulina cerului
proiectând castitatea într-o credinţă invizibilă
lăsând praful ceţos să dividă scena în două părţi inegale.
Emanam curenţi hipnotici unul către celălalt alergând în cerc
exact ca doi copii captivi poruncii milenare
ne stăpânea o singulară şi inimitabilă fericire!
După aceea a început zbuciumul dezastrului nostru...
ne ceream iertare pentru vina de a fi păcătuit în spaţii plauzibile
ne loveam fără milă cu biciul părerilor de rău
ne încurcam singuri aruncându-ne afurisenii personale
ne ostracizam nemiloşi oboseala spiritului hăituit
ne certam de vini intersectate
ne blestemam obosiţi aspiraţiile încurcate
ne nimiceam cu anatema jertfelor pline de cusururi
ne autoflagelam pioşi dar furioşi în egală măsură
pentru vina de a fi avut inspiraţii divine.
Nu aveam timp de auto-compătimiri succesive
credeam că lumea se sfârşise pentru noi!
Însă visul nu ne-a lăsat singuri şi ne-a unit
într-o curioasă şi suspectă comuniune tocmai în luncă
lăsând lumina întunericului să se destrame lent
în urma secolului următor.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!