Şi nucul plânge

Privind pe fereastra ce duce spre sud,
Văd nucul bătrân ce-a rămas fără frunze,
Pozând melancolic cu crengile: nud,
Aşteaptă o toamnă cu pământul mai ud,

O iarnă mai aspră şi vântul mai crud,
Pregătit să reziste şi: Nu vreau s-aud
Al nimănui scuze.

În fieşce an îmi este mai greu,
Când văd « nemiloşii » ce-mi adună povara,
Unul se urcă în vârf, parcă-i zmeu,
Altul.... O creangă îmi rupe, fără tupeu,
Aşa-mi petrec anii, plângând tot mereu,
Dar cine să audă? Că ei, n-au Dumnezeu,
Degeaba-i ocara.

Când toamna va trece şi iarna ce vine,
Sosi-va iar timpul să rodesc mai... bogat,
Voi plânge din vreme să mă apere: Cine?
Corneliu ce are un geam, cu ochiul spre mine,
El vede uşor « făcătorii de bine »,
C-o voce mai aspră şi, mai de ruşine,
Cei răi vor fugii de « legat ».

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Votează! | Copiază!