Singurătate

Între patru ziduri groase,
Din beton turnate-n rame,
Este camera ce-ascunde
Ale sufletului drame.

Pe peretele din faţă,
Orologiul bate-ntruna,
Cu el dorm, el mă trezeşte
Singuratec precum luna.

Răvăşit dar cu speranţe,
Gândul meu zboară în zare,
Încercând să-l ţin în braţe
Cum vine aşa dispare.

Vreau să-l prind să-l iau cu mine,
În luntrea ce mai pluteşte,
Dar nu pot că e vremelnic
Şi din nou mă părăseşte.

Peste timp apare iarăşi
Cu speranţe mult mai sumbre
Că voi reuşi vreodată
Să ies din conul de umbre.

Dar în dreapta, de pe rafturi,
Nişte cărţi mai învechite
Îmi inspiră alte gânduri,
Mai bune, mai limpezite.

Ce mă fac să uit o vreme,
Un trecut îndepărtat
Şi să văd ceea ce vine
Dar, rămân cu un oftat.

Mă întorc şi văd prin geamul
Aşezat spre miazăzi,
Luminiţa şi speranţa
Timpului ce va sosi.

Răul din trecut se iartă,
Dar se uită rareori,
Când îţi răscoleşte-n suflet
Zeci şi sute de fiori.

Doar nucul mă potoleşte,
Ce-a crescut sub geamul meu
Şi adesea mă trezeşte
Când îl bate vântul greu.

Trece o zi şi altă noapte,
Gânduri şi speranţe vin,
Să-mi duc crucea pân-la capăt,
Cum mi-e dat al meu destin,

Dacă adesea ori mă bucur
C-am purtat „tone” de greu,
Ce va fi? Este-o enigmă,
Ştiută doar de Dumnezeu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Votează! | Copiază!