Cântecul lebedei
Sunt ecoul ideii emise cândva...
În armonie precede cuvântul creației,
Taina ei învinge orice formă de înțelegere a mea.
Din țărână fost-am crescut, modelat
Pe calapodul ideii divine - sunt cântec unic!
Azi încă simt urmele degetelor pe trup,
Simt mâna arhitectului cum a modelat lutul
În care a fost însămânțat sufletul meu;
Și cât de frumoasă a fost melodia nașterii mele!
Încă se aude ecoul ei...
Azi am simțit uitarea.
Uitarea mă împinge mereu înainte...
Chiar ea să fie marea trădare din mine?
Acum am înțeles, e mult mai clar:
Uităm că suntem muritori și pierdem prezentul.
Și iară simt acea mână peste trupul meu mereu grăbit
În traversarea-i către ceva necunoscut.
Dar dacă azi mâna a venit să culeagă recolta?
Vai ce păcat că învăț să cânt ca o lebădă,
Tocmai acum când văd curcubeul peste lacul plin de nuferi!
Și încă simt degetele pe trupul meu cum cântă,
Cântă melodia vieții mele-n spre amurg.
Și se aude ecoul ideii emise cândva,
Cum se pierde-n uitare,
Cu o mână întinsă spre scara timpului...
Scară prinsă la capete în vârtejuri halucinante:
Primul o consumă, celălt o naște din nou,
Alergându-se în neștire prin spațiu.
În timp ce lutul meu se preface-n țărână,
Încerc să mă agăț de scară, dar nu e palpabilă.
Fost-am oare o idee, sau am fost cândva?
poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre muzică
- poezii despre timp
- poezii despre recoltă
- poezii despre prezent
- poezii despre naștere
- poezii despre lebede
- poezii despre degete
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre spațiu și timp
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.