Soarele e sus
Nu mai vreau să apună niciodată soarele
Și dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată.
Ăla de sus, soarele, plin de microbi.
Să stea naibii cu mine la masă, ca doi bărbați,
Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,
I-am dat din banii mei de buzunar
Ca să răsară.
Așa că la Paris soarele e al meu,
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol
Și-i spun să plece acasă,
Eu nu mai pot.
poezie de Vasile Petre Fati din Copilul tuns zero (1992)
Adăugat de MG
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre somn
- poezii despre moarte
- poezii despre mamă
- poezii despre bărbați
- poezii despre bani
- poezii despre acasă
- poezii despre Soare
- poezii despre Paris
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.