Aceeași pistă
E tot o fugă, fuga din coșmarul pierderii coloanei infinitului.
Iar am avut un vis de trezire bruscă.
Mă readucea abandonul în punctul muțeniei,
în camera alunecărilor în altă cremene.
Ca un copil curat și cuminte, părăsit de părinți,
îmi prindeam inima și o vedeam
cum se scurgea printre degete,
neputincioasă de a se aduna în palma cuvântării...
Înțelegea deplasarea dintr-o tulburare în alta,
contempla retragerea în baia alunecării pe trupul timpului acela.
Și viața se scurgea în palpitații.
aruncându-mă în fuga de furtul de suflet cu țâfna privirii,
parașutată pe bunăstarea clipei,
să fiu cât mai greu de atins de fulgere cotropitoare.
Există o tandrețe în care se dăruiesc toate,
care e totuși de neîmpărțit.
Odată vândută la talciocul îngândurării,
mă lasă fără puterea piciorului de a continua drumul,
fără zâmbetul culorilor din anotimpuri.
Am fugit să mă găsească norocul luminii
cu străduința de a mă ajunge,
acolo unde înfloresc zambilele,
acolo unde aerul rămâne înmiresmat de privire.
Greu de explicat de ce fuga e rugă.
Greu de explicat de ce se încorsetează coastele în tăcere,
când nu aud nechezatul viselor.
Fug de abandonul mângâierii lipsite de mângâiere,
ca un țântar care fuge de palma care dintr-o mișcare,
îi retează viața.
Încă am coșmaruri, încă mă cutremură alunecarea în crema pierderii.
Fug de fuga care se varsă în mine apoteotic cu o trezire.
E tot o fugă.
Învârtindu-ne între ceea ce suntem,
doar în dragoste ne vom găsi de nedespărțit,
noi, cei ce, oricum, împărțim aceeași pistă.
poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.