Gând ca firul de păianjen
Iată-mă înrădăcinându-mi picioarele goale
în pământul pustiu,
port acorduri sacre în catedrala inimii,
iar candela iubirii luminează zbuciumul ei
ca un far singuratic,
mă apropii de tine ca o umbră tupilată
și țes miracole-curcubeu,
dar încă nu le vezi,
atunci mă așez tăcută în contemplare
privind spre necuprins
și invoc în rugă mută un înger călător
să-mi dea cu-mprumut aripile sale,
pășesc, apoi pe un gând ca firul de păianjen
spre ochii tăi treziți de o minune,
sting lumina minții să pot atinge prin ei,
sufletul tău speriat și
murmur printre amintiri tăinuite:
-Privește-mă, iubite, sunt șuvoiul
ce-ți va sculpta dorințele împietrite
până vor deveni un lotus cu-o mie de petale,
iar frica de iubire va dispărea
ca fumul ultimei
țigări.
poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Rodica Constantinescu. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.